Concurs"LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ"

 IMN

PREMIUL I

-MARIN VOICAN GHIOROIU / Bucuresti / Romania-LIMBA ROMÂNĂ  (muzica si versuri, inregistrare la TVR -BUCURESTI)

 Proză:

PREMIUL  III
-Voican Marin Ghioroiu / Bucuresti / Romania  - EXPERIMENTUL DIABOLIC

REVISTA INTERNATIONALA STARPRESS

            (romano canado-americana ,

cu , corespondenti in intreaga lume )

              www.valcea-turism.ro

                      director general

                    Ligya Diaconescu

-Membru al Clubului de Presa Transatlantic

-Membru fondator al "Association des mass-médias et

journalistes d'expression roumaine sans frontière"./24 sept.2011/ Canada

0723371626  e-mail: ligya_starpress@yahoo.ro

• Castigatorii CONCURSULUI "LIMBA NOASTRA CEA ROMANA- STARPRESS 2013"
• CUM VA FI SERBATĂ ZIUA LIMBII ROMÂNE LA MONTREAL
• Guvernul Canadei facilitează călătoriile în Canada
• Artă şi magie la Târgu-Jiu (partea a II-a) /Calotă Rodica
• Ştefan Doru DĂNCUŞ / DIN ROMÂNIA (3)

Castigatorii CONCURSULUI "LIMBA NOASTRA CEA ROMANA- STARPRESS 2013"

STARPRESS (valcea-turism)

CASTIGATORII concursului international de POEZIE si PROZApentru romanii din intreaga lume,

LIMBA NOASTRA CEA ROMANA-STARPRESS 2013

ORGANIZAT de REVISTA ROMANO-CANADO-AMERICANA "STARPRESS" - www.valcea-turism.ro, cu ocazia manifestărilor ORGANIZATE DE GRUPUL ROMÂN DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ, în Capitala Romaniei - Bucuresti si  într-o întrunire națională la Sfinxul din Bucegi, în toate localitățile care au intrat în parteneriat precum și în alte localități, comunități și grupuri din străinătate care ni s-au alăturat (Canada, Iralanda, USA, Republica Moldova,Anglia, Italia, Spania, Franta, Germania etc.),în 31 august, de Ziua LIMBII ROMANE 

POEZIE


PREMIUL I

-  Lavinia Huţişoru Dumitriu / Bucuresti -  LIMBA  ROMÂNĂ
-  Al.Florin Ţene / Cluj - GLORIE LIMBII ROMANE
-  Jianu Liviu-Florian / Craiova- ODĂ LIMBII ROMÂNE

PREMIUL  II

- Iacob Cazacu-Istrati / Toronto / CANADA - IN LIMBA MEA...
- Tatiana Dabija / Chisinau / R.Moldova - LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ
- Melania Rusu Caragioiu / Canada  - DOR DE PLAI ȘI DOR DE GRAI
- Moldovan V. Dorin / Braşov - 
LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ                                           
- Bivol Zinovia / Chisinau /R.Moldova - PLÎNGI, BASARABIE…
- Victor Burde /Alba Iulia /Romania - LIMBA  ROMÂNĂ


PREMIUL  III

- Luca Cipolla / Italia   - LIMBA NOASTRA CEA ROMANĂ     
- Pr.stavr.Radu Botiş /Ulmeni / Romania - PÂNĂ CÂND…
- Elena Matei / Valenii de munte/ Romania - DESCOPERITĂ -N CASE VECHI…
- Olimpia Sava /Galaţi / Romania - SĂRMANUL ROMÂNESC VOCABULAR                                         
- Mariana Bendou / Onesti / Romania - LIMBA ROMANEASCĂ

MENTIUNE

-Lazar Magu - LIMBA ROMÂNĂ

-Ionuţ Mădălin Dumitrache / Urlaţi, România - LIMBA GURII MELE

-Menai Vasilica Olguta - OAMENII DE LA LITERE

-Georgiana Magu- LIMBA ROMÂNĂ

-Tatiana Scurtu Munteanu /Galati/ Romania - RAURI, VOI, CE DESPARTITI

--Constantin Stroe / Bucureşti / Romania - ORGA LIMBII ROMÂNE

-Tirchineci Adrian - LIMBA NOASTRĂ                                                                                                                                                                      - -

-Mariana Eftimie Kabbout- DESTIN                                                                                                                          
-Virgil Razesu -  LIMBA ROMÂNĂ

-Sectiunea ADOLESCENTI PREMIUL I

- Ana Maria Gibu / Dorohoi / Romania

PROZA

PREMIUL I

-Elena Buică / Toronto / Canada     - SPICUIRI DESPRE VIEŢIREA MEA ÎN SPAŢIUL LIMBII ROMÂNE                                     

PREMIUL  II

-Corneliu Zeana / Iasi / Romania  - LAMPA DE GAZ

PREMIUL  III

-Voican Marin Ghioroiu / Bucuresti / Romania  - EXPERIMENTUL DIABOLIC

IMN

PREMIUL I

-MARIN VOICAN GHIOROIU / Bucuresti / Romania-LIMBA ROMÂNĂ  (muzica si versuri, inregistrare la TVR -BUCURESTI)

 

 

-           Divizion!!!... La dreapta, ali-ni-e-rea! Drepţi! Pas de defilare... Cu cântec... înainte, marş! Comanda a fost executată impecabil. Coloana de militari ai divizionului de rachete „Stejarul” înainta triumfătoare spre mausoleul lui Lenin. Ţinuta de sărbătoare ne dădea strălucire şi o mândrie sufletească, pe care o simţeam ca pe un fior înviorător în ritmul unui marş de slavă socialismului biruitor. Eram admiraţi de moscoviţii care se adunaseră în Piaţa Roşie dis-de-dimineaţă pentru întâmpinarea trupelor ţărilor aliate din Pactul de la Varşovia, şi eram mândri că vom defila alături de „fraţii sovietici” spre gloria nepieritoare a victoriei finale asupra capitalismului imperialist.   Pentru testarea capacităţii de luptă pe care vom dau-o cu duşmanul care pândeşte ca o hienă să ne atace „pământul strămoşesc”, va trebui să ne dovedim măiestria în mânuirea tehnicii militare de tragere cu rachetele Dvina şi Volkov, în poligonul de la Baikonur. Abia aşteptam să vedem cum au să-şi ia zborul „zvetlanele” spre înălţimile necuprinse ale cerului, să le dirijăm din cabina de comandă (conform indicaţiilor primite prin radio de la punctul de observare şi urmărirea ţintelor) în direcţia avioanelor inamice care se apropiau de „centrul de foc” (delimitat de raza unui cerc imaginar) care începea de pe la 40 kilometri.   Filmele pe care le tot vizionasem în sala de clasă, ne aprindea imaginaţia, deveneam însoţitorii bolidului ce arunca jerbe de foc imense şi, în momentul lovirii obiectului intrus în spaţiul interzis, apăsam pe butonul roşu, să declanşeze explozia chiar în momentul când intram în corpul avionului vrăjmaş. Vedeam cu ochii deschişi pe camarazii noştri care iradiau de bucurie şi ne strângeau mâinile felicitându-ne pentru sucesul obţinut, iar „truditorii din uzine şi de pe ogoare” ne vor mulţumi că-i apărăm, ca să poată munci în pace.   Cu aceste gânduri înălţătoare ne-am îmbarcat imediat (după ce a luat sfârşit defilarea) în vagoanele unui tren special (destinat spre direcţia Saratov) din gara Vasilevskaia. Toate bune şi la locul lor: cuşete de dormit, ceai cald la dispoziţie, mâncare la pachet adusă de-acasă (conserve, pesmeţi, biscuiţi, pâine uscată şi cîteva dulciuri), dar căldura toridă care încinsese acoperişul vagoanelor, lipsa celei mai mici adieri de vânt, chit că ferestrele erau deschise pe ambele părţi ale compartimentelor, aerul uscat devenise înţepător, ne sufoca... Uşor-uşor ne-am dezumflat ca nişte baloane de săpun, iar vestoanele şi pantalonii călcaţi la dungă au fost aruncate de pe noi imediat.   După circa două ore de mers prin soarele necruţător al lunii Cuptor, trenul a oprit în faţa unei cazărmi impunătoare, unde ne aştepta o patrulă formată din trei ofiţeri sovietici însoţiţi de comandantul bateriei, maior Comorod Iorgu, comandanţii de plutoane - căpitanii Gheorghiţă Valeriu Puşcă şi Nae Zbranca, care au inspectat întreaga garnitură. Cum toţi eram în şorturi, comenzile pe care le-a dat Ceapaeev, ofiţerul sovietic a cărei caschetă pusă pe-o parte, mi-a dat impresia că-i pornit la atac, mi s-au părut năucitoare.  - Soldaţi, îm-bră-ca-rea! Intraţi în cuşete! Pe hol nu are voie să stea nimeni. Nu suntem la circ... să ne adunăm grămadă şi să stăm la taclale ca târgoveţii. Vă este clar! Numai în caz de necesităţi fireşti, sau când doriţi să beţi ceai cald, puteţi ieşi, dar nu mai mult de doi trei soldaţi. Nu este permis să staţi pe holurile vagonului. Executarea! Pentru prima dată, când mi-au auzit urechile o comandă dată de un străin în limba română, ceva s-a rupt în fiinţa mea: rostirea cuvintelor era stridentă, mă zgârâria pe creieri, un fel de bolovăniş ce se răstrurna dintr-un camion oprit în ultima clipă la marginea prăpastiei, iar noi trebuia să-i asultăm ordinile celovekului. „Ia uită-te la Ceapaev... gavareşte româneşte?" mi-am zis în sinea mea, şi parcă m-a înţeles ce gândesc, fiindcă din clipa aceea n-am mai auzit pe nimeni să ne adreseze vreun cuvânt în limba noastră. Un coleg de-al meu, pe care-l poreclisem Turcu, nu are de treabă şi se adresează maiorului nostru:  

-           Să trăiţi tovarăşe maior! Sunt caporalul Iuţalâm Ion, permiteţi să raportez?...  

-           Poftim. Ce te nemulţumeşte, caporal?!...  

-           Nu putem rezista cu uşa închisă la cuşetă. De ce să stăm îmbrăcaţi atâta timp cât nu suntem în misiune de luptă?  

-           Ce spune!?... i s-a adresat Ceapaev maiorului nostru în limba rusă. Pentru noi era obligatoriu să vorbim ruseşte. Cei care nu ştiau limba rusă, se puteau adresa prin intermediul unui translator. „Ce repede uită Ceapaev să vorbească româneşte!..." mi-am zis în gândul meu şi, observând că s-a întunecat la faţă, am evitat să-l privesc în ochi, îmi devenise antipatic...  

-           Cere permisiunea să lase uşa deschisă la cuşetă... Fraza următoare n-a mai tradus-o, fiindcă era convins că ofiţerul rus (nu se ştia ce grad avea, fiindcă purta o rubaşcă simplă, fără insemnele respective) cunoştea limba română.  

-           De unde atâta indisciplină la un soldat, tovarăşe maior? Atenţie! Ce spun acum este valabil pentru toţi aliaţii noştri, nu numai pentru el... care ar fi trebuit să cunoască îndatoririle unui soldat bine instruit şi disciplinat: să asculte comenzile şi să le execute în mod exemplar, indiferent ce sacrificiu i se cere. Să nu uite că se găseşte într-o misiune de luptă. Dacă ne-ncălzim sau ne este frig, nu avem apă să bem, mâncarea s-a terminat... dar avem de atins un obiectiv, nu vom da înapoi. Armata este cel mai sigur mijloc de educare şi călire a soldatului. Pentru a da un exemplu şi celorlalţi, tovarăşe maior, acestui caporal care nu înţelege ce-i disciplina liber consimţită... să-i daţi să stea patru ore îmbrăcat în echipament de luptă (manta, pătură în bandulieră, mască de gaze, arma la umăr) în poziţia de drepţi pe coluar. Are voie din zece în zece minute să ia pe loc repaus câte un minut. Desemnaţi pe cel care-l va supraveghea. În cazul că se va abate de la ordinul primit, să stea cu masca pe figură un ceas, timp în care va excecuta din zece în zece minute câte cinsprezece genoflexiuni (a rânjit pe sub mustaţă ca de o glumă reuşită) să nu-i amorţeacă picioarele.  

-           Executarea, caporal!... a ordonat maiorul Comorod Iorgu. Te va supraveghea comandantul de grupă, adică subsemnatul, care am crezut că leşin.  

-           Înţeleg că tu-i eşti şeful acestui neinstruit? m-a întrebat Ceapaev.  

-           Da, să trăiţi!  

-           Pentru tine va fi o mare responsabiilitate, fiincă vina lui de-a se răzvrăti când primeşte un ordin..., în cea mai mare parte îţi aparţine. Vei lua regulamentele militare şi-i vei citi cu voce tare, până-i intră bine în cap... drepturile şi îndatoririle unui militar.  

-           Tovarăşe comandant, permiteţi să raportez...  

-           Ce mai este!?...  

-           În regulamentul militar este stipulat dreptul militarului de-a raporta superiorilor...  

-           Ştiu, mă priveşte încruntat Ceapaev, dar nu ai citit şi nici n-ai învăţat bine sensul acestui articol, prin care militarul beneficiază de dreptul de-a raporta. Cred că ai reţinut?... şi se uita spre mine să vadă dacă n-am chef să-i răspund, lucru ce nu l-am făcut, mulţumindu-mă să dau din ca afirmativ. După o pauză jenant de lungă, a urmat:  

-           Numai după îndeplinirea comenzii primite! (a ridicat tonul şi a privit undeva spre tavan, că am crezut că-i cade cascheta „roata carului fără spiţe”) poate... după caz ca să raporteze. Ţi-e clar? Maiorul Comorod Iorgu înlemnise de-a binelea, n-a spus măcar un cuvânt.  

-           Da. Am înţeles! I-am văzut faţa pe care-i apăruse un zâmbet, semn nu prea îmbucurător pentru mine care, atunci când i se va ivi ocazia, cu siguranţă, îmi va plăti îndrăzneala de care am dat dovadă, spunându-i că un amărât de militar ar avea şi drepturi, nu numai obligaţii.  

Au plecat spre coada vagonului. Cum era ora să luăm ceva în gură, îi zic prietenului meu Iuţalâm, ca să-l încurajez puţin:  

-           Turcule, am să-ţi cânt regulamentul..., dar ca să nu ne chiorăie maţele de foame, hai să mâncăm de grabă o conservă, că acum se-ntorc „başbuzucii” şi adio păpică.   

Am mâncat în fugă, şi când „văru Turcu” era gata echipat de luptă crâncenă (în deşertul prostiei bolşevice), postat ca o statuie în poziţie de drepţi, iar eu citind ca un tragedian primul articol din capitolul „Îndatoririle şi drepturile soldatului”, l-am văzut pe Ceapaev cum a apărut în capătul vagonului, şi imediat mi-am adus aminte că ar fi trebuit să-ncep cu „Disciplina militară liber consimţită”, dar nu mai aveam timp să răsfoiesc în „Biblia lui Şvek” – Regulamente militare, aşa că m-am prefăcut că nu-l observat. De data aceasta părea destins; probabil că se bucura în sinea lui, zicându-şi: „Ce mare şi tare sunt!”. A trecut pe lângă noi fără să ne dea cea mai mică atenţie. Izvorul gânurilor mă şi furase în albia năvalnică a unor zile fericite pe care le petrecusem în Bucureşti alături de prietenii mei care, nici prin cap nu le-ar fi trecut să creadă că eu, alesul cel norocos, propus de-a merge în URSS, voi fi umilit de o piticanie libidinoasă cu ochii de viezure afurisit: abia de-i puteam vedea de sub cascheta cât roata plugului, când îl observ că se întoarce ca un titirez şi mă întrebă cu un zâmbet perfid (rânjit de om parşiv) care vrea să arate inferiorului că poate fi şi amabil.  

-           Cînd am trecut pe lângă voi, de ce n-aţi salutat?  

-           Să trăiţi! Santinela aflată în postul de pază, nu are voie să salute.  

-           Santinela, da!... dar tu, ce cusur aveai să mă saluţi?  

-           În încăperi, dacă suntem descoperiţi, nu salutăm.  

-           Atunci ce faci?  

-           Citesc regulamentul, să trăiţi! N-a mai zis nimic. A plecat mulţumit, fiind convins că băgase frica în doi supuşi aliaţi, fraţi de arme la bine şi la greu.   

Ca să nu am surpriza să mă prindă că nu citesc „Biblia Militarului”, iar Turcu nu stă în poziţia de drepţi ca o sfânt (timp de zece minute), odihnindu-se prin îndoirea genunchilor câte un minut mare!... am luat nişte ziare pe care le-am împăturit foarte bine şi am pus şomoldocul de hârtie sub uşa de la capătul vagonului (de unde m-aşteptam să vină pe nepusă-masa). Aşa de tare am blocat-o că nici eu, când am încercat s-o deschid, n-am reuşit aşa de repede. Mă gândeam: „Ce-o să se enerveze că o nenorocită de uşă nu se dă-n lături când trece viteazul Ceapaeev, care o va lovi cu cizma, dând câteva înjurături”.  

Timpul parcă încremenise, nu se mişca din loc, iar prima oră mi s-a părut un an. Am început să-i spun amicului meu câteva întâmplări din copilărie, şi cum am nimerit la divizionul de rachete, fiindcă cei de la şcoala de ofiţeri M.A.I. îmi respinseseră dosarul (pe motiv că părinţii mei au avut ceva avere şi nu prea au sărit în sus de bucurie când au venit la putere comuniştii). Aşa că, cei care fac parte din „pătura intelectualităţii retrograde”... mai la coadă cu ei!... N-au ce căuta în rândurile ofiţerilor, suna clar şi limpede cuvântul partidului, forţa conducătoare a poporului român. Apoi, mai mult ca să mă lămuresc pe mine, l-am întrebat pe văru' Iuţalâm cum de ăştia au încredere în mine şi m-au făcut comandant de grupă la cea mai sofisticată armă, rachete sol-aer, când puteam fi repartizat la direcţia (roabă, lopată, şi betoane) la care Turcu-mi răspunde, în tip ce-şi lua transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei:  

-           Fiindcă n-au nevoie de proşti; tâmpiţi au destui, slavă lui Dumnezeu!... Ca un făcut, după trei zile şi trei nopţi de mers cu trenul-cuptor, nu am mai avut ocazia să-l văd pe Ceapaev, parcă intrase în pământ. Trenul a oprit în ultima gara, cu trei becuri chioare, că ne călcam pe bocanci unii pe alţii, unde ne aşteptau nişte "Ziluri" cu coviltir, peste care îi pusese dracu' să tragă prelate cauciucate, prin care nu pătrundea nici-o adiere de vânt. Cum soldatul se descurcă în aer, sub apă şi pe uscat, camaradul Burcuş Ion a reuşit să desfacă sfoara care prindea prelata de oblonul din spatele cabinei, a ridicat-o suficient de sus încât ne-am bucurat de-o ventilaţie dumnezeiască. După câţiva kilometri parcurşi ne-am mai revenit din toropeală, fiindcă la coborârea din tren eram buimaci, căldura ne vlăguise de puteri. Drumul străbătea o câmpie-deşert, ţinut dezolant în care creşteau un fel de ciulini sfrijiţi şi nişte arbuşti cu frunze aciforme, pe care noi i-am numit „sălcii înlăcrimate ale nisipurilor mişcătoare”, iar satele erau la distanţe de zeci de kilometri, nişte mogâldeţe cenuşii care-ţi inspirau tristeţe. Foarte rar, după câteva ore bune de mers, se zărea câte-un celovek (îmbrăcat în haine de culoare pământie, purtând pe cap o pălărie gri cu boruri mici, în piciore cizme de cauciuc) care mergea pe marginea şoselei învăluit de praful pe care-l făceau maşinile noastre. Foarte curios mi s-a părut comportamentul acestor omuleţi tuciurii care ne priveau admirativ, şi ne salutau luând poziţia de drepţi, asemenea impegaţilor, când trec trenurile prin faţa cantoanelor. Ce e mai interesant, nu am văzut măcar pe unul că munceşte la ceva în această zonă uitată de Dumnezeu, că mă-ntrebam: „Din ce o fi trăind?”. Probabil că mutau bateriile de tunuri şi aruncătoarele de proectile reactive, temutele Katiuşe, care se vedeau ca nişte păsări răpitoare - răspândite la vedere, aproape de şoseaua plină de praf şi gropi în asfalt - în aşteptarea pradei, să arunce prin gurile de foc câteva proiectile ucigaşe.  

Când am sosit în regiment, după vro şapte sute de kilometri străbătuţi prin pulbere şi un soare care topea şi pietrele, mare mi-a fost mirarea când am văzut arbori de conifere, ronduri cu flori şi cazarmele din regiment de-un alb imaculat, având ferestrele colorate într-un verde-pal, iar acoperişul din ţiglă în solz de peşte, cu nuanţe de vişină putredă. Din loc în loc se vedeau aspersoare ce-mprăştiau sfânta apă peste taluzurile cu iarbă fragedă, că am simţit răcoarea ca pe o binefacere, un balsam pentru un suflet ce ajunsese în pragul deznădejdii. Când am coborât din camion, picioarele nu mă mai ascultau, îmi tremurau din toate închieturile, şi mii de ace mă înţepau datorită amorţelii. Am îngenuncheat lângă marginea peluzei umede. Pentru o clipă am uitat unde mă aflu, şi am întins mâinile să primesc puţină răcoare de la picăturile de apă sfântă care cădeau într-o pulbere de minuscule scânteii colorate într-o paletă de roze-pal, străveziu. Prin faţa ochilor îmi treceau în pas de defilare scene fantastice din perioada copilăriei, când mă jucam în pădurea din Scorţăreaua cu prietenul meu Enescu Ion şi ne stropeam cu apa din fântâna Fecioarelor, aşezată lângă izvoraşul Dobreţu, iar din ramurile copacilor ne alintau privighetorile cu dulci triluri, iar noi le răspunmdeam îngânându-le cu scurte fluierături meşteşugite prin mişcarea limbii şi a buzelor, de erau convinse că suntem nişte zburătoare intruse, având intenţia să ocupăm locul pe care puseseră stăpânire, dar ne avertizau să plecăm cât mai repede, fiindcă ele sunt adevăraţii proprietari. În urechi îmi suna fantastica doină a Oltului, pe care mi-o cânta bunica Elena în dulcea limbă românească şi m-am înfiorat de bucurie că „fraţii noştri" nu-mi luaseră gândul, cel mai bun prieten cu care vorbeam în cele mai grele clipe prin care treceam.  

După acel moment de beatitudine, când hărmălaia s-a stins ca un sunet de clopot dogit, aud ca prin vis comanda de încolonare. Am tresărit şi mi-am dat seama că din fiinţa mea se rupsese o părticică atât de dragă pe care nu am  s-o mai întâlnesc prea curând în zilele ce le aveam de petrecut pe meleaguri străine.  

Mergeam ca un buimac, nu vedeam nimic în jurul meu, feţele colegilor mei îmi păreau că sunt făcute din ceară. Frumosu Ion care şchiopăta (sărind ca un cocostârc) şi-a pus un braţ pe umărul meu să se sprijine, pentru a se putea deplasa, iar eu îl ajutam cât puteam, ascunzându-l (fiind mai înalt) de-a fi observat cumva de cel ce preluase comanda batalionului nostru, care-mi era total necunoscut. Transpiraţia care nu se mai oprea, orbindu-mi vederea, devenise atât de sâcâitoare că la un moment dat am renunţat să o mai şterg; picăturile din barbă deveneau şiroaie supărătoare ce se prelingeau pe gât şi-mi udau cămaşa lipită de piept. După un marş forţat de vreo cinsprezece minute am ajuns la barăcile-dormitor, adevărate hangare incubator unde trebuia să dormim. Jur împrejurul clădirilor nu era strop de iarbă, numai pietriş zgrumţuros de culoarea cimentului umed, având mici borduri în zig-zaguri din mărgăritar de-un albu strălucitor, peste care se depusese, din loc în loc, o pulbere roşiatic-gălbuie, praf ce-mi va face mult rău atât la ochi dar mai ales respiraţiei, sufocându-mă în timpul zilei, când vântul se trezea să bată în pustiul morţii.  

Prima noapte, începutul calvarului, nereuşind să dorm decât foarte puţin, mi-am petrecut-o privind cerul albastru şi stelele care plângeau de mila oamenilor condamnaţi să trăiască în asemenea condiţii. Raiul de la reşedinţa comandamentului diviziei dispăruse, aici nu era viaţă, era un mormânt sinistru din care nu se auzeau decât sforăiturile unor fiinţe istovite. Am avut un noroc fantastic, fiindcă undeva mai în spatele dormitorului, cam pe la cinzeci de metri, am văzut cum dintr-o conductă, care trecea peste pământ, ţâşnea un jet de apă.  

Am alergat într-un suflet spre apa dătătoare de viaţă,     mi-am udat faţa şi în câteva secunde eram gol puşcă, făceam un duş cum nu-mi închipuiam să am parte. Apa era destul de caldă, dar în minutele următoare mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picioare. Nu ştiu cam cât am stat deasupra şuvoiului de apă, dar am auzit primul semnal de goarnă care ne atenţiona că peste o oră va trebui să ne sculăm. Am fugit în dormitor şi m-am întins în pat. In secunda următoare somnul m-a învelit în vraja lui atât de dulce şi binevenită după multe ore nedormite.     M-am trezit ca nou născut. Înviorarea, alergarea de dimineaţă, spălatul, masa şi deplasarea în punctul de lucru (la staţia de dirijare şi indicare a ţintelor) le-am făcut ca un robot, mintea refuza să mai răspundă la ce          mă-nconjura, iar vorbele care le auzeam în jurul meu îmi sunau strident în urechi, mi se părea că sunt pe altă lume, auzeam un fel de huruit supărător, ceva asemănător cu al unei roabe împinsă să traverseze peste o stradă cu pietre zgrumţuroase.  

Orele regulamentare de verificarea aparaturii, adaptarea la noul loc de muncă, exerciţiile de rutină prin folosirea simulatoarele care îmi trimiteau zeci de ţinte, scrierea datelor, configurarea hărţilor cu sectoarle de luptă (pe o tablă imensă), caroiajele posibil-adaptate situaţiei, legăturile cu punctul de comandă, urmărirea antenelor ce brăzdau cerul într-un baleiaj continuu de trei sute şaizeci de grade, treceau fără să pot a conştientiza că mă aflu într-o misiune de luptă. Executam totul în virtutea reflexelor şi rutinei pe care o căpătasem la mine în divizion. După trei zile de frecuş la sânge, urmat de duşurile nocturne la conducta dragă, unde mai reveneam la viaţă, (însoţit de trupeţii mei „sciţii” (SCIT – staţia de căutare şi indicarea ţintelor), ni s-a pus un supraveghetor rus, un tânăr cam pe la treizeci şi cinci de ani, pe nume Volodea, căruia cu toţii i-am zis Vania; a adus un plus de veselie la grupa operativă unde lucram. M-am îngrijit de el să-l învăţ româneşte, iar cuvintele pe care le rostea cu aşa naturaleţe, ne făcea să râdem ca la circ, căci voia să ştie dacă-i apreciem efortul lui de-a se face înţeles.  

-           Al dracu' să fiu, tu!... dacă nu e bine, Măr...ine, ha-ha-ha!

Rămânea într-o poziţie de bleg simpatic, precum Bran cel burtos. Privea contrariat la mine, care-i răspundeam în mod intenţionat cu întârziere, căci dădeam din cap afirmativ, iar el pricepea că-l încurajez şi-l iubesc pentru efortul care-l făcea să rupă câteva cuvinte scâlciate în limba română. Se mira tot timpul de noi că, de la mii de kilometri faţă de el (fiind născut în Orientul Îndepărtat, regiunea Consomolsk) vorbeam binişor Limba Rusă.  

-           Haraşo!... Vania. Du-te dracu'! Eşti un bărzăune dulce...  

-           Ţie plaţe zaharu' dulţe!... Barzaune, ţine e?  

-           Vanea. Tu eşti un bărzăune dulce...  

-           Al dracu' tu cu mine, Măr...ine! Bine?...   

În zâmbetul lui nevinovat vedeam pe consăteanul meu, plugarul „Ion al Catincăi” care rămânea perplex în faţa curcubeului care se cobora peste dealuri şi păduri ca să-şi ia din albia râului picături de apă vie. Ionică se înclina şi îşi făcea cruce cu evlavie, căsca gura să i se rupă chiotorile... (că aşa-i spusese o bătrână, Preduşinca Buşe, care-i descântase de dor şi-mpeţit, să fie iubit de fete), iar el spunea la toţi care aveau timp să-l asculte: „Ioane, maică, dacă miile de luminiţe colorate ale curcubeului o să-ţi pătrundă printre dinţii tăi frumoşi (ca de de cal), o să ai mare trecere la codane... când o să mergi la horă-n sat. Fetele au să te placă ca pe un soare cald, şi au să se bată între ele ca să te ia de bărbat”. Îmi pare rău că nu l-am mai văzut pe Ionică, fiindcă i-aş fi povestit cum m-am întâlnit cu un frate de-al lui tocmai într-un pustiu din Rusia. Doamne, ce pereche comică puteau să facă cei doi nătărăi, Ionică şi Vanea. Pe atunci, în imaginaţia mea făceam asocieri ciudate: „Dacă taică-său, în timpul războiului, l-o fi conceput pe Vanea cu o Marişka focoasă?... altfel nu se putea să fie o aşa asemănare!...” dar niciodată nu mi s-a ivit prilejul să demonstrez ipoteza mea. Fiind furat de asemenea gânduri năstruşnice, în momentul cînd a intrat în cabina noastră tovarăşul căpitan Puşcă, numai că-l aud pe Vania că-i strigă:  

-           Du-te dracu, Puşca!... Simpatici, dulţe mult... haraşo!... barzaune zahar...  

-           Cum!?... s-a încruntat tovarăşul căpitan, Gheorghiţă cel zvelt.  

-           Ha-ha!... al dracu pungaşiii... Râdea, Marine, tu? Vezi la mine, el râde... nu. Puşcica taci?!... tiho... De ţe spunie la tine Kalaşnikov?!...  Ha-ha-ha, Pusca!... Voind să ştie de ce căpitanul nostru se numeşte Puşcă, Vane râdea  gura până la urechi, fiind convins că făcuse o glumă bună, dar era contrariat că noi tăceam chitic.

Am îngheţat, nu ştiam ce să-i raportez căpitanului, dar cum nici dumnealui nu prea intra în biserică, i-a zâmbit şi l-a salutat ca pe un vechi camarad.  

-           Salut drace! Ce faci Vaniuşca?  

-           Marine, drace, ce faci eu? Cine drace, Marine?  

-           Tu, Vania.  

-           Bine, bine drace... şi se bătea cu mâna pe piept fiind convins că-i apreciat de căpitantul nostru, de la bateria SCIT. După ce a plecat căpitanul Puşcă, din capătul scării, când s-a dat jos, mi-a zis:

-           Drace, drace!... numai tu-l înveţi prostii!... şi m-a admonestat cu degetul arătător că sunt capul reăutăţilor. A urmat curăţirea tehnicii. Am scos o sticlă de alcool etilic (adus din România), câteva lavete speciale şi, cu instrumentarul destinat operaţiei de înlăturare a oricărui fir de praf sau grăsime, ne-am apucat de treabă. Vanea era încântat de mirosul alcoolului, că i-am văzut cum i se căscau nările ca unui copoi ce adulmeca urma unui iepure.  

-           Marine, curat haraşo, tu... nu mult votchi aruncat... Crasnaia!... Nu arucare, e pacat de bautura. Voia să facem economie de alcool, fiindcă o să vedeţi ce gând pusese sticlei.  

-           Aşa trebuie!...

-           Ia uite ce bine şi-a însuşit verbul a trebui!... Vă place cum a pronunţat camaradul? le atrag atenţia colegilor, apoi îl aprob cu zâmbetul pe buze: sigur că trebuie să economisim votka. În timp ce-l priveam distrat, Vanea a luat sticla, a apropiat-o de obraz, a sărutat-o ca pe o gură fragedă de fetiţă rătăcită prin deşert, a mângâiat-o cu tandreţe, ca apoi să-i dea o mână de ajutor, oferindu-i apă din gamelă.   Alcoolul meu, pe care-l aveam pentru trei zile, Vanea l-a îndoit cu lacrima Fecioarei şi, cu mici înghiţituri, între pauze scurte şi dese, ne spunea:  

-           Al daracu' dacă nu-i plac votki la mine!...  

-           Spală gâtul de microbi, îi zic eu şi-i ating beregata.  

-           Nu stop, Marine! Las' curgă, ...spală gutul la tine... bine.

-           La tine Vanea.

-           La mine, la mine... ha-ha-ha, e bine?

De bine ce şi-a spălat gâtul, când ne-am întors de la masă, Vania era întins sub maşină şi nici nu voia să mai audă că mai avem în program şi alte proceduri de aplicat, el trăsese cortina pentru ziua respectivă. L-am lăsat sub maşină, iar dimineaţa când am venit, era rezimat de antena PH20 şi se ţinea de frunte cu mâinile. Când m-a văzut mi-a zis nu prea vesel.  

-           Al dracu, Marine!... galava nu bine la tine.  

-           Vania, la mine-i bine, şi i-am arătat cu mâna fruntea capului, nu e bine la tine... Ai înţeles cum se spune?  

-           Bine, bine... Marine, da nu bine la mine, aşa?... Râdea ca un beţiv buimac ieşit din cârciumă.  

Când nimeni nu se aştepta să-l mai vadă pe Ceapaev,   ne-am pomenit cu el că bagă capul în maşină şi se uita la noi cum lucram. Cascheta o ţinea în mână, iar dovleacul pe care mai rămăseseră câteva fire de păr avea o crestătură de-a curmezişul, semnul unei operaţii la scalp, care se datora cine ştie cărui accident. De asemenea am observat că la urechea dreaptă avea o vânătaie foarte mare de culoare vineţie, pe care o tot atingea cu degetele, un reflex supărătoar, după umila mea părere, pe care-l căpătase în timp. Când a pus ochii pe Vania cel cu faţa îmbujorată şi nasul de ardei murat, vulpe unsă cu toate alifiile, Ceapev a priceput că subalternul lui făcuse galgară cu alcool, i-a făcut semn cu degetul ca unui ospătar, i-a arătat uşa şi a scâşnit din dinţi „ploho!”. Din acel moment circarul Vanea n-a mai fost văzut de nimeni; dar ne-a spus căpitanul Puşcă, mai în glumă, mai în serios... că a avut noroc: l-au trimis pe insula Sahalin să se odihnească; zice-se că acolo ar fi mai răcoare. Mi-a părut rău de Vanea, era un rus cu suflet şi nu ar fi făcut la nimeni rău, fiindcă înţelegea perfect unde se află şi care-i este îndatorirea faţă de patrie, de-a o sluji şi a primi un costum de haine după ce a terminat stagiul militar de cinci ani la rachete, iar dacă era soldat ascultător putea deveni angajat în unitate, cum de altfel era şi el, ca apoi să predea din cuoştinţele sale dragilor aliaţi din Pactul de la Varşovia.   

Ah, era să uit!... La masă nu ne scotea din "balastru" , un fel de orez terciuit, că se lipea ca făina îmuiată în apă călduţă, iar de carne mai ba, până într-o zi când găsesc în castronul de aluminiu două oase cu ceva carne, dar multe zgârciuri, şi nu am de lucu că-i zic lui Vanea.  

-           Ce carne este asta, Vanea?  

-           Doi cocoşi... Între timp învăţase multe vorbe de la mine. Îmi plăcea să-i fiu dascăl. Voiam ca să mă ţină minte şi să nu mă uite, doar îi dădeam zilnic porţia de votki româniski (cum stâlcea el orice auzea că-i spun), un fel de condiţie ca să bage la cap limba românească.  

-           Vanea, unde dracu' ai văzut cocoş cu plăcuţe aşa de mari?!... şi-i arăt oasele din castron.  

-           Doi cocoşi... hu-hu-ha-hu! şi a-nceput să sforăie pe nas, apoi mi-a arătat din mâini o unduire ca să mă facă a înţelege că „doi cocoşi” era de fapt bietul dromader. Doamne, ce scârbă mi-a mai fost, că de multe ori mâncam numai pâinea şi nelipsitul ceai care nu prea vedea zahărul, dar era bun că avea esenţă de rom şi culoare gălbuie. Mi-aducea aminte de cel pe care mi-l făcea mama şi-i punea feliuţe de lămâie galbenă, şi ce aromă îi mai dădea... că-i duceam dorul ca pe al unui afrodisiac domnesc...  

Muncă, sudoare, supărare, încordare, iar ziua cea mare nici că se întrezărea la orizont. Învăţasem ca să manevrez aparatura cu ochii închişi, fie ziua, fie noaptea. Visam fiecare buton în parte, iar baremul de realizare a unei transmisii în timpul cel mai scurt îl îmunătăţisem cu aproape două minute, fiind daţi exemplu la panoul „Soldatul” ca grupă fruntaşe în poligonul forţelor aliate, care ne vom întrece în măiestria conducerii rachetelor spre ţintele inamice. O altă latură a existenţei acestui mare colos în plin deşert, cu mii de militari, l-am dezlegat cam după două săptămâni, căci fiecare dintre ei aveau fericirea lui, uneori permanentă, alteori sporadică, dar nu se simţeau izolaţi de lume. În unitate erau angajate sute de fete care munceau la cantină, la spălătorie, întreţinerea dormitoarelor (ca o excepţie faţă de la noi unde aceste treburi de bună gospodărire şi le făcea fiecare militar), planşetiste, telefoniste, translatoare, profesoare etc. mândruţe care nu se dădeau în lături de-a fi pe placul unuia şi altuia, iar noi stăteam şi ne uitam ca mieluşeii, de ne curgea apă din gură când le vedeam cum se iubeau la vedere cu ai lor celoveci.

      Faţă de noi aveau instrucţiuni să nu ne accepte prietenia, chit că le vedeam că se topeau de dor, căci românu-i chipeş şi luminat la faţă, iar privirea îi e de foc aprins când e lângă o tânără. Nu mai venea ziua marii încercări, iar aşteptarea devenise obsedantă, până la un fel de renunţare, nu ne mai păsa de nimic, ne comportam ca nişte roboţi. Discuţiile pe care le purtam între noi, până spre miezul nopţii, încetaseră cu desăvârşire. Fiecare vorbea cu el însuşi, şi nu avea chef să mai converseze cu prietenul de lângă el.  Căzusem moraliceşte în ultimile opt zile că nu ne mai recunoşteam, iar ofiţerii nu mai dădeau pe la noi, decât primeam ordine telfonice prin care ni se făcea cunoscut ce mai avem de pus la punct în dirijarea ţintelor, sau câte-o verificare sumară la conexiunile aparaturii cu antenele exteriore.

Cum nu aveam ce face, m-am dus cu doi colegi, Luca Titus şi Vitican Constantin, să privim cum sunt primiţi "fraţii" noştri vietnamezi, care veneau să se antreneze în vederea atacului final al izgonirii trupelor iperialiste americane de pe teritoriul ţării;  cel puţin aşa scriau revistele că pierderile duşmanului în ultimile săptămâni au fost atât de mari, că yankei îţi vor lua tălăşiţa   până-n toamnă.

    Terenul de instrucţie şi defilare se afla undeva în spatele antenei NRZ, cam la un kilometu, poate singura denivelare de teren pe care reuşiseră s-o paveze cu piatră de bazalt şi să instaleze tot felul de obstacole pe care trebuiau să le treacă soldaţii în fugă. Pe marginea acestei fâşii, de-o parte şi de alta,  ce nu depăşea în lăţime mai mult de douăzeci de metri, se găseau mici bălţi de diferite adâncimi (pe care, cu o seară înainte de antrenament, le umpleau cu apă), dar spre regretul celor care treceau prin ele, se murdăreau de un noroi cleios de culoarea caolinului, greu de scos de pe haine. Alte locuri de încercare aveau un fel de iarbă câlţoasă prin care treceai cu eforturi extraordinare, un fel de simulare a mlaştinilor din ţinuturile Vietnamului. Cum în Europa nu era niciun conflict armat, iar noi nu simţeam nevoia să trecem aceste probe, le priveam cu ochii spectatorului distrat şi făceam glume pe seama „hipopotamilor” ce se bălăceau în clisa mizerabilă, ca apoi să se târască prin nisipul fierbinte până li se zvântau hainele, şi iar să transpire făcând eforturi până la epuizare ca să scotă cel mai bun barem al umilinţei.

   Când am ajuns noi, câteva batalioane de vietnamezi, pe care   i-am luat drept copii, căci după umila mea părere nu depăşeau optâsprezece ani, se încolonaseră pentru marşul de  defilare  prin faţa unei tribune improvizate din cîteva scânduri aşezate pe nişte capre (cam la înălţimea de doi metri), pe care se proţăpiseră în scaune vreo cinci ofiţeri sovietici, ce aşteptau să-nceapă promenada. O comandă scurtă a fost dată de comandantul în pantaloni scurţi, care a ridicat mâna în aer cu o tăietură energică.

-                     Hai hup, hă-hu, hăp! Miorlăitura aceasta mi-a intrat în cap imediat, şi o să vedeţi ce-am păţit mai târziu. Militarii vietnamezi au pornit cu un ropot de paşi asemănător unor plescăituri ce le fac raţele în baltă, şi asta datorită încălţămintei ce o purtau, nişte tenişi nenorociţi, iar ţinuta lor semăna mai degrabă cu a unor ţărani jerpeliţi ce se-ntorceau de la câmp şi cântau o melodie de jale. Arătau ca nişte oameni amărâţi purtând pălării de pai trase pe frunte, iar pe feţele lor  se observa supărarea, fiindcă nici acasă n-o să le fie mai bine când vor ajunge. Comanda s-a repetat, dar cu prelungirea ultimului cuvânt „Hai hup, hă-hu, hăp!!!” şi turma oropsiţilor s-a oprit în faţa tribunei. Au făcut mişcarea „La drep-ta!”  şi au prezentat arma, Klaşnicovul care a băgat spaima în americani, rămânând cu mânuţele încleştate pe pe tocul şi patul puştii.

-                     Să trăiţi tovarăşe comandant! „pervaia ranga”  la care Vitican îmi şopteşte: - „Să-i vezi ce fac la ranga de gradul doi!...” şi ne-am amuzat copios când un butoi de om, ce purta pe cap o caschetă mare şi dată pe spate „tavarăşi polkovnic” le spunea:

-                      „Druzia tavarişci... bine aţi venit! Suntem mândri de voi, adevăraţii eroi ce apăraţi cu demnitate cuceririle revoluţionare ale socialismului mondial...” Au urmat un fel de urale, piţigăituri, icnituri scoase din piepturile unor tineri abia scăpaţi de pe băncile şcolii, şi trimişi să-nveţe a lupta cu vrăşmaşul cotropitor, când se vor întoarce în patria lor.

-                     „Victoria finală stă în putera şi devotamentul vostru, iar de va fi nevoie!... trebuie să vă daţi viaţa. Întraga omenire vă va fi recunoscătoare pentru sacrificiul făcut în slujba păcii. Vă felicit şi vă doresc să obţineţi victorii strălucite pe câmpul de luptă!”  Fanfara cânta dzlânat. Instrumentele de suflat nu se sincronizau, iar tobele băteau sec, că am fost tentat să cred că-i o procesiune de îmormântare. Totul părea aşa de trist, mai ales acest  ţinut sterp şi ars fără milă de un soare de-o culoare roşu-sângeriu cu reflexe de-un argintiu sticlos, greu de suportat.

   În acel moment am simţit că pe şira spinării mi se urca un şarpe rece şi  mi-a ajuns pe ceafă, că m-am cutremurat.

 „Aceşti comandanţi îi felicită pe bieţii soldaţi în numele păcii, îi încurajează să lupte până la victoria finală, dar ei nu merg pe front, nu sunt dezbrăcaţi şi descălţaţi, nu suferă de foame, pe când ei (dragii noştri camarazi) vor înfrunta moartea, şi câţi dintre ei se vor bucura de viaţă? De când a fost lumea, războaiuele nu au încetat... iar ce-mi văd ochii este un experiment diabolic pus în slujba unei ideologii false. Luptă pentru pace?! N-ar fi mai bine ca oamenii să păstreze PACEA şi să nu mai lupte pentru ea?” Gândurile mă năpădiseră de aşa manieră că am pierdut firul desfăşurării procesiunii de "botez" al fraţilor vietnamezi care mergeau pe front. Am privit în treacăt la un exerciţiul de lansare a rachetelor de la bateria a doua, unde se căzneau vreo doisprezece soldaţi vietnamezi, când noi foloseam doar patru servanţi, (v-am spus că erau mici şi nici prea mare forţă nu aveau), ca să rotească şi să împingă pe rampă o „scroafă” din specia DVINA.

Am plecat cu un amar în suflet, iar pe tot drumul nu i-am răspuns nici lui Titus, nici lui Vitican care mă tot întrebau ce-i cu mine.

-                     Cred că l-a cuprins frica, poate-l trimite ca voluntar în Vietnam, i s-a adresat Titus colegului Vitican Constantin.

-                     Ai să-l vezi cum vine decorat: mare comandant, cu pieptul plin de tinichele..., şi să vezi onoruri, nene, a completat Vitican.

-                     Bravo lui, cred că-i propus, de-aia tace olteanu’.

Dar cum tinereţea e făcută să nu prea ţină mult supărarea, nu ştiu ce mă apucă, tocmai când treceau nişte celoveci pe lângă noi, iau poziţia de drepţi, arunc mâna în sus şi strig din toţi plămânii: Hai hup, hă-hu, hăp!

Cei doi camarazi au luat şi ei poziţia mutului, şi-au pus mâinile în dreptul inimii, ca apoi să izbucnească într-un hohot de râs că nu se mai puteau opri, manifestare ce le-a atras atenţia tovarăşilor care ne priveau uimiţi. A doua zi, de unde dracului au ştiut că noi am fost, ne-a chemat maiorul Comorod Ioregu şi ne-a spus că prin comportamentul nostru, care nu face cinste unui soldat român într-o misiune de luptă, am adus jijniri camarazilor vietnamezi care dau bătălii cu arma în mână, înfruntând duşmanul cotropitor, pentru salvgardarea păcii. Că vezi... c-o fi una, c-o fi alta, că n-am râs de camarazii noştri vietnamezi, ba că n-am fost noi, şi tot felul de scuze, inventive (unele mai deocheate decât altele), pe care nici nouă nu ne venea să le credem, am tot pledat pentru nevinovăţie, dar unde-i ordin, nu-i tocmeală, am executat începând din seara aceea, ore bune de carceră severă (doar apă la opt ore  şi câţiva pezmeţi) spre a ne învăţa minte să respectăm solidaritatea de arme a lagărului de monolit şi de neclintit, socialismul triumfător. Ca un făcut, această pedeapsă n-a durat decât vreo cinci ore din sâmbăta respetivă, şi să vedeţi de ce. În noaptea cu pricina, când gustam răcoarea arestului, cam pe la orele unu, că abia aţipisem pe scândura din arest, aud cum răgea „magaoia”, scotea un urlet sinistru.

-                      ALARMĂ!!!... a  strigat ofiţerul gărzii.

Uşa arestului s-a deschis brusc şi am fost împinşi afară ca nişte saci de cartofi. Acum aveau nevoie de noi, vezi Doamne, nu mai jignisem onoarea camarazilor...

În câteva minute eram echipaţi şi alergam spre staţia de căutare şi indicarea ţintelor (SCIT), iar alţi colegi care ne tăiau calea fugeau şi ei de le scăpărau tocurile bocancilor la bateriile de lansare a rachetelor, spre punctul central de comandă, sau la antena R,  cea care mătura cerul şi ne furniza datele despre poziţia inamicului care se apropia într-o excadrilă compactă, dinspre marea Caspică.

ATENŢIE! Se vedea semnalul de avertizare de pe ecran, duşmanul va întra în cercul de foc (NU SE TRECE!), iar aparatura care a fost pusă în funcţie îşi făcea datoria conştiincioasă, fără să participe la emoţia care pusese stăpânire pe noi. Simţem cum îmi tremurau picioarele, nu puteam să-mi potolesc zvâcniturile genunchilor, dar când am început să preiau ţintele şi să transmit parametrii de altitudine, azimut, viteză şi distanţa care o mai aveau de străbătut până vor trece bariera roşie, mi-am căpătat siguranţa. Calmul s-a restabilit la toţi colegii mei, iar comenzile primite le executam cu promtitudine.    Vocea comandantului nostru ne-a dat încredere şi mândrie: „Soldaţii divizionului Stejarul, fiţi pregătiţi! Peste cinci secunde, lansarea... Bateria unu!!!... Foc!” Racheta a pornit ca un fulger, a fost preluată de strobii de aşteptare emişi de antena R.

    A urmat o detunătură înfiorătoare care a zguduit pământul, iar noi urmăream "căţeluşa" cum se îndrepta milimetru cu milimetru spre ţinta vrăşmaşe, pe care o detectasem între puzderia de ţinte (semnale care nu erau altceva decât foiţe de staniol, un bruiaj de inducere în eroare a celor care-o urmăreau). Cele patru secunde care au trecut, până când undele emise din capul Pito au interceptat avionul, mi s-au părut extraordinar de lungi, dar în  următoarele optâsprezece secunde, când „Volkuţa” s-a repezit chiar în burta vrăjmaşului, pe care l-a spulberat în zeci de bucăţi  (ţinte ce mi-apăreau pe ecran) am izbucnit cu toţii într-un chiot de veselie.

-                      „URA! VICTORIE!” Următoarea rachetă, până la cea de-a şaptea, au lovit în plin ţintele, iar în final am primit cele mai călduroase felicitări din partea comandantului nostru.

-                      „Bravo băieţi! Extraordinar!... Aţi lovit toate ţintele în punctul zero. Fiind ultimii dintre aliaţii noştri care aţi îndeplinit această nobilă misiune de tragere cu rachetele sol-aer, vă spun că sunt mândru de voi. V-aţi clasificat pe primul loc. Trăiască alianţa de nezdruncinat dintre aliaţii Pactului de la Varşovia. Trăiască Uniunea Sovietică, conducătoarea Socialismului victorios!” Ne-am coborât din staţia de urmărire şi indicarea ţintelor şi am rupt-o la fugă ca să ajungem la careul ce se forma pe în platoul poligonului, dar când am ajuns ni s-a spus că „sărbătoarea”  o să întârzie cam trei ore fiindcă nu sosiseră superiorii de la Moscova să „ne felicite”  pentru îndeplinirea baremului de trageri cu rachete sol-aer. Ce mi-am zis, ia să bag nasul puţin pe uşa cantinei, prea miroase frumos, probabil că se gândiseră ca măcar o masă după atât amar şi chin să fie mai omenească. Eram curios să văd ce mai fac  „hazaicile” care nu erau deloc indiferente când mă vedeau. La drept vorbind şi eu pusesem ochii pe o zvăpăiată de mândruţă, care îmi căzuse cu tronc, pe nume Xenia, o georgiancă brunetă al cărei păr mă fermeca numai la gândul că-l pot săruta sau să-mi pun capul la pieptul ei şi să fiu acoperit cu acea podoabă ce se revărsa în onduleuri mari cu sclipiri de abanos. Ce noroc pe mine că în clipa următoare Xenia a apărut ca un înger şi a dat nas în nas cu mine şi, uitând de indicaţiile „tovărăşeşti”  ale lui Ceapaev: „Soldatul are îndatorirea sfântă   de-a fi model în orice situaţie s-ar afla, şi va îndura orice privaţiune în timpul serviciului militar, dovedind comportare civilizată, moralitate şi respect desăvârşit în raporturile cu aliaţii din pactul de la Varşovia” o prind în braţe, o ridic de la pământ cu un chiot haiducesc şi-i aplic un sărut înfocat pe buzele ei fierbinţi, măr dogorit de soare, că suratele ei au început să bată din palme şi să chicotească şi să strige un (haraşo!...)  din toată inima, iar Xenia nu numai că n-a zis nimic, sau să mă respingă, dar am auzit cum a oftat din suflet, iar ochii ei de căprioară, puţin speriată, au picurat câţiva arginţi ce se scurgeau pe obrazu-i rumen. M-a îmbrăţişat cu dragostea unei fiice a Rusiei „surori”  cuprinsă de fiorii iubirii năvalnice, că dacă era numai cu mine într-un loc împădurit şi cu un covor de iarbă fragedă, am fi căzut amândoi într-un amor sfâşietor şi nu ne mai trezeam decât în faţa ofiţerului de stare civilă. Fiind văzut de un ofiţer sovietic, mi s-a atras atenţia că locul este minat şi de nu mă retrag la timp pot să mă confrunt cu un set de palme fulgerătoare, pe care i le-a aplicat Xeniei de i-a învineţit obrăjorii, că dacă aş fi avut o armă, în momentul acela, îl împuşcam fără să clipesc. Am plecat cuprins de tristeţe şi de ură împotriva celui care o pedepsise, ca un tâlhar, pe fata cu ochii de stele, Xenia mea dragă pe care am mai văzut-o doar în amintirile mele, când visam cu ochii deschişi, întrebându-mă: pe unde o fi ea acum, tot frumoasă a rămas? Cine ştie... dacă ar fi fost ca să mai rămânem împreună, ce se întâmpla; afurisita îmi topise inima. Comisia, sosită în grabă de la Moscova, n-a mai catadicsit să se facă paradă cu "fraţii" cum se obişnuia la încheierea unei misiuni de luptă a forţelor aliate din Tratatul de la Varşovia, aşa că şi-au văzut de treaba lor (la o acabă de pomină), iar noi a trebuit să ne mulţumim cu orele petrecute (în picioare, cântând "Glorie socialismului victorios!") într-un câmp cuprins de flăcările soarelui mistuitor, obosiţi şi morţi de foame. Adio felicitări... Ce-a urmat, probabil că vă aşteptaţi să ne fi dat o masă copioasă şi să degustăm un pahar de vodcă? Nu, nici gând. Am mâncat în fugă şi imediat am mers să predăm tehnica de luptă. Inspecţia din partea sovieticilor a fost făcută la sânge. Nici cel mai mic lucru nu a fost neglijat: am şters ecranele IOCP-urilor, taxtatura, scaunele, planşetele şi am lustruit până şi podelele staţiei, că ne făceam mustaţa de câtă curăţenie şi ordine am lăsat în urma noastră. Strânsul lucrurilor, în grabă, ne-a tăiat cheful de-a ne bucura de rezultatele muncii noastre; o adevărată bătaia de joc de care au dat dovadă aceşti comandanţi, adevăraţi „soldaţii de plumb” fără inimă... Abia pe la orele douzeci şi trei ne-am îmbarcat în nişte camioane (de data aceasta erau dezvelite)  pentru a fi duşi la gară şi direcţia - Moscov-Bucureşti.

 Cred că nu şi-ar avea farmecul să povestesc ce-am mai păţit pe drumul lung de fier până am ajuns în ţară, doar cu o mică digresiune. Eram pe teritoriul Ucrainei, ne apropiam de graniţa cu Republica Moldovenescă, când în toiul nopţii am ieşit din cuşetă şi m-am dus la devocika  să-i cer un ceai. Cînd deschid uşa, Cătălina... bat-o vina, era întinsă pe canapea într-o poziţie plăcută ochilor mei avizi de-o plăcere pe nepusă masa, că mi-a aprins scânteia amorului fulgerător într-o fracţiune de secundă, şi m-am aşezat ca o pisică blândă lângă ea, am sărutat-o pe obraji şi cu o mână tremurândă i-am atins pielea piciorului aproape de închietură. Probabil că-l visa pe iubitul ei, că mi-a cuprins ceafa cu mâinile şi, fără să-şi deschidă ochii m-a sărutat cu aşa căldură că mai-mai să iau foc, apoi a şoptit:

-                     Nu se poate iubitule, în tren nu e voie!... „De unde dracului ştie asta să vorbească româneşte?!... când eu îi dădeam cu „ia liubliu tebea”.

-                     Mă prostule, tu vrei să treci la beci, soldat neinstruit? A deschis ochii şi m-a împins nu prea hotărâtă, arătându-mi un taburet. Ia un ceai şi răcoreşte-te. Atunci mi-am adus aminte de Ion Creangă şi mi-am zis în gând: „Stuchi-i-ar mâţele de nepricopsiţi!... Ia uită-te, ăştia şi când iau foc din cauza iubirii, tot cu ceai fierbinte se răcoresc?"

-                     Tu, tu!... Ştii să vorbeşti româneşte?

-                     A păi cum!... Sunt din Sălciile.

-                     Din?...

-                     N-ai auzit de Chişinău?

-                     Cum să nu aud.

-                     Sunt rommâncă, ai priceput?

-                     Şi... cum ai ajuns aici?

-                     După ce am făcut şcoala militară m-au repartizat pe trenul Transiberian, iar acum sunt aici, a râs ca de o glumă bună, să-ţi dau ţie ceai ca să bei, neastâmpăratule, înfocatul lu’ mămuca, şi mi-a pus un degeţel pe buze. Nu mai ştiu câte nu am întrebat-o şi câte nu mi-a spus, că pe la şase când se lumina de ziuă eram cei mai buni prieteni, şi ne jurasem că ne vom scrie şi o să ne vedem cât de curând,  şi vom face dragoste fără teamă într-o căsuţă numai a noastră. După atât amar de vreme, îmi apare în faţa ochilor ca un fel de umbră nedefinită, o făptură ştearsă care pluteşte într-un spaţiu închis cu miros de cuşetă, şi parcă-i aud glasul care mi-a spus la despăprţire.

-                     Ai grijă de tine, şi să nu te-ncrezi în orice femeie pe care    o-ntâlneşti... Îmi promiţi că mă aştepţi?

După acest episod trecător, vă spun cu mare tristeţe în suflet, în momentul când am ajuns la marea unitate, am avut parte de o primire rece. Pe nimeni nu interesa rezulatele noastre la trageri, ziceau că aveau ordine mai importante de îndeplinit. Nici pomeneală de vreo recompensă pe care o aşteptam ca mortul colacul; mi-era dor de câteva zile de permisie. Nu mult am aşteptat să aflu care erau ordinele extraordinare date de către comandantul suprem al apărării că, peste trei zile, ni s-a luat echipamentul de gală cu care ne mândrisem când bătusem pas de front în Piaţa Roşie a Kremlinului, şi am primit călduroasa pufoaică, apoi eram dus pe tarla la cules porumbi în comuna Puchenii Mari de lângă Ploieşti, unde am continuat să mă antrenez prin ploaie şi vânt, să lupt cu întreaga mea capacitate pentru  întronarea păcii şi apărarea bunurilor dragului meu popor. Ce-a urmat... e simplu ca bună ziua: muncă fără voie bună şi mâncare proastă, aşa trăia armata noastră: cu mămăligă, balastru, cartofi la cazan, că pâinii dorul i-l duceam... „De mâncam ori nu mâncam, porumbul îl culegeam” erau câteva  versuri ce le spuneam cu năduf când terminam ziua de lucru, şi cum era normal, dormeam, dormeam...

     Pe trei Decembrie a dat Dumnezeu să terminăm de cules, tăiat cocenii, cărat, îmagazinat ştuleţii şi să fim trimişi la divizionul de rachete, unde colegii noştri ne aşteptau cu gura căscată ca să-i instruim pe boboceii recruţi şi să ne liberăm cât mai repede. Aici... ţi-ai găsit, nu ne-a mai fost date hainele pe care le-am avut, ci nişte vechituri că ne venea să plângem de o aşa bătaie de joc din partea cadrelor de conducere, care au fost lăudate cu mare pompă de către superiorii din M.A.P.N. că au obţinut un succes "răsunător" la tragerile cu rachete sol-aer în poligonul de la Baikonur, dar în mod deosebit... la strânsul recoltei de pe câmp, unde au dat dovadă de ataşament şi patriotism, revenindu-le prime substanţiale pentru eforturile depuse. Pe douăzeci şi cinci Decembrie eram lăsat la vatră, iar când trenul pleca din gara Ploieşti spre Bucureşti, semnalul pe care l-a dat, l-am simţit ca un ţipăt de copil care vede lumina zilei, fiindcă se mai întorsese o filă din viaţa „soldatului român” care participasem la „Experimentul diabolic” al unei ere apuse.

   Când să mă urc în tren au venit la mine trei militari însoţiţi de un ofiţer, care m-u lergitimt şi m-au poftit la marea divizie pentru unele lămuriri cu privire la activitatea mea pe teritoriul URSSE-ului. Eram năuc, gara o vedeam cum se mişcă haotic, cerul se cobora ameniţător peste fiinţa mea, iar nori negri, brăzdaţi de fulgere incandecente, au declanşat un potop al umilinţei peste trupul meu ce-l simţeam că se răceşte ca un sloi de gheaţă, iar o transpizaţie urmată de o căldură înăbuşitoare mi-a oprit respiraţie pentru câteva clipe, că abia am reuşit să întreb:

-  Ce s-a întâmplat?!... Nu mi-au răspuns. Mi-au făcut semn să-i urmez. Când am ajuns în curtea unităţii, ofiţerul de serviciu m-a preluat şi am fost introdus în biroul locţiitorului politc, unde nu mică mi-a fost surpriza cînd am dat nas în nas cu Cepaev, care stătea lângă generalul Mândrilă (venit din partea CAAT-ului - Comandamentul Apărării Antiaeriene) şi câţiva ofiţeri de aviaţie, dintre care l-am recunoscut pe colonelul Barbu; pe ceilalţi nu-i văzusem niciodată în regiment sau în cu ocazia vreunei inspecţii la divizionul de rachete.

-  Bună ziua!... La ordinele dumnneavoastră.

- Tovarăşul sergent major "...ia uite, când m-au avansat?!" - ia loc, mi-a zis generalul Mândrilă (arătându-mi un scaun aşezat în faţa dumnealor) şi, privindu-i faţa radioasă, mi-am zis în gând că nu putea fi ceva de rău cu mine. Ştii de ce te-am reţinut? Nu am răspuns, aşteptam să mi se aducă la cunoştină. "Hai-da-de!... reţinut? Pentru ce?" Cred că-ţi aduci aminte de generalul maior Andrei Makarov şi, uitându-se către Ceapaev, a zâmbit cu subânţeles.

-  Să trăiţi! ...Dumnealui s-a ocupat de pregătirea noastră în poligonul de tragere cu rachete în poligonul de la Baikonur.

-   Poţi să-mi spui ce căutai în seara de duminică, înainte cu patru zile de terminarea misiunii, la clubul soldaţilor noştri?... mi s-a adresat Ceapaev într-o perfectă limbă română. Avea inflexiuni în glas foarte plăcute că, dacă nu l-aş fi văzut în faţa mea, glasul lui molcom,  blândeţea unei voci pline de farmec moldovenesc, asemănătoare cu a marelui povestitor Mihail Sadoveanu, m-a făcut să tresar şi să mă învinuiesc: "De ce nu-mi plăcuse de figura lui?... probabil că acea comandă stridentă..." şi mi-am adus aminte de momentul cînd ne ordonase ca să trecem în cuşetele noastre.

-  Dacă-mi permiteţi?... fiindcă sunt un admirator al muzicii populare şi, ori de câte ori aud melodii în grai românesc, nu pot să mă abţin a nu mă apropia de cei care le cântă cu patimă şi dor, pentru a-i felicita.

-  Şi!... ce cânta sfrijitul ăla de acordeonist de ai început să sări în sus şi să baţi din palme şi să-l săruţi ca pe un frate?

-  HORA UNIRII, domnule general, pe versuri de Vasile Alecsandri: "Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-ntindem hora frăţiei/ Pe pământul României.../ L-am privit îndelung şi apoi am continuat. Versurile se transformaseră în melodie, iar asistenţa amuţise. Cântam cuprins de un fior irezistibil. Trăiam cu întreaga mea fiinţă o clipă supremă...

"Tu mi-şti farte,/ Eu ţi-s frate şi-n noi doi un suflet bate!"

Ceapaev şi-a luat cascheta, care era aşezată pe margine biroului, a ridicat-o pentru câteva secunde, a privit în zare, un oftat prelung i s-a auzit (aproape inperceptibil) şi pleoapele ochilor au clipit în roua ochilor săi ca albastrul de Voroneţ ca, în final a lăsat-o să cadă, exact ca şi tatăl meu când îşi uşura sufletul: (scotea pălăria de pe cap, o atingea uşor cu degetele şi o punea alături ca pe o relicvă sfântă, fiind încredinţat că-i cunoaşte durerea ce-l frământă).

-  Ştiai, conform indicaţiilor primite din partea comandanţilor tăi, că nu aveai voie să intri în dialog cu nimeni, atâta timp cât te afllai pe teritoriul Uniunii Sovietice?

-   Sigur că-mi îmi însuşisem toate regulamentele militare şi indicaţiile comandanţilor... dar, cum nu mai auzisem de atâta brumă de vreme un cântec în Limba Română, mi-a fost cu neputinţă să rezist a nu mă apropia de grupul soldaţilor care cântau cu atâta patimă şi dansau... minunat. Acel soldat, pribegit de soartă, fiu al unei familii din Basarabia, ai cărui părinţi au fost deportaţi la Novo Sibirsk şi, din ce mi-a povestit, au participat la construirea unei gigantic complex hidroenergetic la Vladivostok, nu i-a cunoscut decât foarte târziu, după douăzeci de ani, iar el crescuse cu bunicuţa lui, Măriuţa, în zona Reni, unde a învăţat că noi românii, de-aici şi de peste Prut, suntem fraţi.

-  Dacă ştia regulamentele militare, tovarăşi dragi! (a privit asistenţa cu aerul unui superior trimis fără voia lui) cum să calific purtarea sergentului major!... decât fără discernământ, nu? Ce credeţi că a făcut? S-a prins în horă, a jucat şi a cânat, şi l-a bătut pe umeri pe acordionist... şi (săgetându-mă cu o privire de vânt sălbatic) am înţeles că-s pus la zid ca un condamnat, ca să adauge: să nu spui nu, ai fost de acord cu ce ţi-a spus el? Cum poţi să crezi că marele vostru prieten, Uniunea Sovietică, a despărţit Basarabia de România? Să-l învăţaţi istoria adevărată! Niciodată Basarabia nu a aparţinut României, cred că vă este clar?... şi a lăsat să-i cadă mâna peste colţul mesei, iar privirea îi era prinsă de o ceaţă invizibilă, care-l supăra; ceva se petrecea în sufletul lui, dar nu avea cum să ne spună nouă, nefiind momentul propice.

Am încremenit, de la sublim la moarte subită nu-mi rămăsese decât să aştept hotărârea acestor oameni care aveau în mâni soarta unui român ce-şi iubea limba maternă.

Un gând negru nu-mi da pace că nu mai eram în stare să anticipez sfârşitul aceste întâmplări:"Doamne, şi eu care-l crezusem pe Ceapaev, după cum vorbea, că-i român de-al meu şi îmi înţelege sentimentele de admiraţie faţă de un frate moldovean... (soldat în armata rusă) care nu greşise cu nimic, pe care-l consideram un adevărat erou: păstrător de limbă, obiceiuri şi datini, căci felul lui de a-şi exterioriza dragostea prin a cânta "Hora unirii" , iubirea faţă de noi românii... era sinceră, nici pe departe comportamentul lui nu-l pot încadra la secţiunea propagandă antisovietică, iar pe mine un presupus duşman!..."

- Tovarăşe general Andrei Makarov, a intervenit comandantul diviziei: sergentul major, după cum a mărturisit, este un iubitor al folclorului românesc, iar entuziasmul lui tineresc nu ne dă certitudinea că este un element răsvrătit şi nu apreciază, nu îndrăgeşte din inimă poporul rus. Rezultatele obţinute la tragerile cu rachete sol-aer, în poligonul de la Baikonur, ne-a dat certitudinea că-i devotat poporului român şi Uniunii Sovietice, drept pentru care a fost cooptat în echipa tehnică a marii unităţi ca să facă un stagiu de pregătire în insula Sahalin (de şase luni de zile) pentru achiziţionarea de tehnică antiaeriană de ultimă generaţie. "Ia uite!... cum le aranjază Dumnezeu pe toate: o să-l întâlnesc pe Vanea" şi, fără să vreau, am zâbit în colţul gurii, iar cei ce au observat "bucuria mea" au crezut că-i o reacţie firească la auzul unei ştirii ce mi-a fost adusă la cunoştinţă, de-a fi reangajat în armată.

- Tovarăşe comandant, sunt de acord cu ce-mi spuneţi, dar locţiitorul politic şi cu cei de la contrainformaţii  mi-au ordonat ca să vă aduc la cunoştinţă acţiunile nesăbuite ale tovarăşului sergen major ca să stabiliţi, fără întârziere!... o sancţiune exemplară pentru că s-a abătut de la disciplina militară. Iar tu..., m-a privit senin, nu părea că e supărat pe mine, ce ai înţeles?

-   Ori unde m-aş afla, în momentul când aud că se vorbeşte sau se cântă în Limba Română, să nu mă exteriorizez în public, să păstrez sentimentele de iubire în sufletul meu.

-  Aşa să faci. Eşti liber. După mulţi ani de zile am aflat că generalul Andrei Makarov era din Cernăuţi, un copil de trupă care rămăsese fără părinţi, dar Limba Română n-o uitase niciodată. Datorită lui nu am fost condamnat la câţiva ani buni de batalion disciplinar, fiindcă-mi manifestasem antipatia faţă de Uniunea Sovietică cântând şi jucând HORA UNIRII. 

Sursa: MCP Press Agency, Scriitor-compozitor Marin Voican Ghioroiu